Valeriu Gherghel's Reviews > Omul în căutarea sensului vieţii

Firește, Viktor Emil Frankl (1905 - 1997) nu și-a propus să ofere (încă) o relatare a anilor petrecuți în lagăr de un inocent, ci o meditație asupra individului captiv și a transformărilor suferite de psihicul său. Poți să fii de acord (sau nu) cu ideile sale, dar ele provin dintr-o experiență-limită, asupra căreia autorul a meditat îndelung.

Chiar dacă a dictat în nouă zile prima parte a cărții, Viktor Frankl a urmat, cu siguranță, o serie de note și „sistematizări”. Autorul încearcă să întemeieze o concluzie - viața are sens - și din această pricină nu urmează cronologia și nici nu descrie amănunțit toate suferințele prin care a trecut: nu dă nume, oferă o perspectivă de sus, austeră. Observă că, de obicei, psihicul captiv trece prin trei stadii. Uluirea inițială, revolta pot duce la o stare de apatie („Nu mai are nici un rost să trăiesc, moartea e preferabilă”) sau, în cazuri izolate, la intuirea sensului ascuns pînă și în suferința cea mai atroce. Firește, sensul nu e ceva valabil pentru toți, ceva ce ți se impune de sus, sensul vieții ține de o decizie strict personală: „Tovarășii mei de lagăr se temeau să ia decizii sau să aibă orice fel de inițiativă... Prizonierul prefera să lase soarta să aleagă în locul său” (pp.70-71).

Pentru a-și păstra echilibrul mintal, prizonierul poate încerca o serie de „exerciții spirituale”, în tradiția celor prescrise cîndva de Ignatiu de Loyola. Cel mai important dintre ele este neîndoielnic vizualizarea minuțioasă a persoanei iubite (în cazul lui Frankl a fost Mathilde / Tilly Grosser, prima lui soție). O variantă a acestui exercițiu e vizualizarea unui eveniment fericit din viitor:

„Mă scîrbisem de starea aceea de lucruri care mă constrîngea, zi de zi şi ceas de ceas, să mă gîndesc doar la astfel de lucruri mărunte. Mi-am silit gîndurile să treacă la un alt subiect. Brusc, m-am văzut stînd în picioare într-o sală de conferințe bine luminată, caldă şi plăcută. În faţa mea, un public atent şedea pe nişte scaune tapiţate, confortabile. Ţineam o prelegere despre psihologia lagărelor de concentrare” (p.86).

Reflecțiile lui Frankl nu sînt niciodată confortabile. Citez cel mai provocator pasaj:

„Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne amintim de aceia care treceau din baracă în baracă, mîngîindu-i pe ceilalţi, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de pîine. Vor fi fost puţini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului i se poate lua totul, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţile umane - respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi... La o ultimă analiză, ne devine limpede că genul de persoană care ajungea să devină deţinutul era rezultatul unei decizii lăuntrice, nu doar rezultatul influenţelor lagărului asupra sa” (p.79).

Găsim aici cîteva sugestii foarte asemănătoare cu cele formulate de Sartre în 1943: omul e obligat mereu să aleagă, refuzul alegerii e tot o alegere, noi înșine alegem să fim liberi (sau nu). De noi depinde să fim bestii sau sfinți... Sigur că aceste opinii sînt discutabile: nu cred că viața are sens și nu cred că „voința de sens” conduce negreșit la sens, dar asta e o altă poveste...