Sari la conținut

Metal alcalin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Grupă 1
I A
Perioadă       
1 1
H
2 3
Li
3 11
Na
4 19
K
5 37
Rb
6 55
Cs
7 87
Fr
Nu confundați cu Metal alcalino-pământos.

Metalele alcaline reprezintă grupa constituită din litiu (Li), sodiu (Na), potasiu (K),[note 1] rubidiu (Rb), cesiu (Cs),[note 2] și franciu (Fr). Împreună cu hidrogenul acestea constitute grupa 1,[note 3] aflată în blocul-s al tabelului periodic. Toate metalele alcaline au electronul de pe ultimul strat în orbitalul-s: această configurație comună a electronilor rezultă în proprietăți foarte similare.[note 4] Metalele alcaline sunt un exemplu concret al tendințelor unei grupe, elementele prezentând caracteristici omoloage. Această familie de elemente este cunoscută și ca familia litiului, datorită elementului din vârf.

Toate metalele alcaline prezintă luciu, sunt moi, extrem de reactive în condiții standard de temperatură și presiune, având abilitatea de cedare electronică ce formează cationi încărcați +1. Pot fi tăiate ușor cu un cuțit datorită durității mici, suprafața expusă fiind oxidată rapid de umiditatea atmosferică și oxigen (iar în cazul litiului, azotul realizează acest proces). Datorită reactivității înalte, acestea trebuie depozitate în ulei pentru a preveni reacțiile cu aerul, sunt răspândite în natură doar sub formă de săruri și niciodată în stare nativă. Cesiul este cel mai reactiv dintre metalele alcaline; toate alcalinele reacționează cu apa, reacția devenind mai violentă odată cu creșterea masei atomice.

Toate metalele alcaline sunt răspândite în natură sub formă de compuși: în ordinea abundenței elementelor chimice, sodiul este cel mai abundent, urmat de potasiu, litiu, rubidiu, cesiu și, în cele din urmă, franciu (care este extrem de rar datorită radioactivității sale mari; franciul este stabil în natură sub formă izotopică ca și măsură intermediară în anumite ramuri obscure ale lanțului natural de dezintegrare. S-a încercat, la nivel experimental, sinteza ununeniului (Uue), care se presupune a fi următorul membru al grupei, însă fără rezultate. Cu toate acestea, ununeniul e posibil să nu fie un metal alcalin datorită efectului relativistic, predicându-se a avea un efect major asupra proprietăților chimice ale elementelor supergrele; chiar dacă s-ar dovedi că nu este un metal alcalin, ar fi posibil să existe diferențe ale proprietîților fizice și chimice, comparativ cu omologii mai ușori.

Aplicațiile tehnologie ale metalelor alcaline sunt diverse, cea mai cunoscută utilizare fiind ale atomilor de rubidiu și cesiu în ceasurile atomice, cesiul fiind și elementul pe care s-a bazat măsura de secundă. O aplicație comună ai compușilor sodiului este lampa pe bază de vapori de sodiu, ce oferă lumină optimă. Sarea de bucătărie, sau clorura de sodiu, a fost utilizată încă din Antichitate. Litiul a fost utilizat atât în tratamentele psihiatrice, cât și ca anod în bateriile de litiu. Sodiul și potasiul sunt de asemenea elemente esențiale, având un rol biologic major ca și electroliți; deși celelalte metale alcaline nu prezintă același caracter esențial, prezintă diverse efecte variate asupra organismelor (atât benefice, cât și toxice).

Istoric

[modificare | modificare sursă]
A sample of petalite
Petalit, mineralul folosit în izolarea litiului

Compușii sodiului au fost cunoscuți încă din Antichitate; clorura de sodiu a fost un element important al activității umane, termenul de salariu având etimologia din plata soldaților romani cu sare, ulterior permițându-le să primească o sumă de bani pentru alte achiziții[5]. Deși potasa era utilizată din Antichitate, aceasta nu a fost înțeleasă ca o substanță diferită de sărurile minerale de sodiu. Georg Ernst Stahl obținuse dovezi experimentale ale diferenței dintre sodiu și potasiu în 1702,[6] iar Henri-Louis Duhamel du Monceau a dovedit această diferență în 1736.[7] Compoziția chimică exactă a compușilor de sodiu și potasiu, precum și statutul de element chimic al sodiului și potasiului nu erau cunoscute la vremea respectivă, nefiind astfel incluse de Antoine Lavoisier în lista sa ale elementelor chimice din 1789.[8][9]

Potasiul pur a fost izolat prima dată în 1807 în Anglia, de către Humphry Davy, ca produs al electrolizei cu pila voltaică a topiturii de potasă caustică (KOH, hidroxid de potasiu); alte încercări anterioare s-au dovedit fără succes, datorită reactivității înalte a potasiului.[10]:68 Potasiul a fost primul metal izolat prin electroliză.[11] Mai târziu în același an, Davy raportase extracția sodiului folosindu-se de aceeași tehnică aplicată pe soda caustică (NaOH, leșie), demonstrând astfel că elementele și sărurile lor sunt diferite.[8][9][12][13]

Johann Wolfgang Döbereiner was among the first to notice similarities between what are now known as the alkali metals.

Petalitul (Li Al Si4O10) a fost descoperit în anul 1800 de către chimistul brazilian José Bonifácio de Andrada într-o mină de pe insula Utö, Suedia.[14][15][16] Cu toate acestea, abia în 1817 Johan August Arfwedson, lucrând în laboratorul lui Jöns Jacob Berzelius, detectase prezența unui nou element în timpul analizei minereului de petalit.[17][18] TAcest element nou a fost consemnat ca formând compuși similari cu cei ai sodiului și potasiului, deși carbonații de litiu și hidroxizii de litiu erau mai puțin solubili în apă și având un caracter bazic mai pronunțat decât celelalte metale alcaline[19] Berzelius numise materialul necunoscut "lithion/lithina", din grecescul λιθoς (lithos, însemnând "piatră"), pentru a ilustra descoperirea acestuia într-un material solid (spre deosebire de potasiu, care a fost descoperit în cenușa algelor, precum și sodiul descoperit în sângele animalelor); ulterior, va oferi numele elementului "litiu".[20][15][18] Litiul, sodiul și potasiul au făcut parte din descoperirea periodicității tabelului periodic, fiind aflate într-o serie de triade elementare ale aceleași grupe periodice, notate de Johann Wolfgang Döbereiner în 1850 ca având proprietăți similare.[21]

A sample of lepidolite
Lepidolite, the rubidium mineral from which rubidium was first isolated

Rubidiul și cesiul au fost primele elemente descoperite cu ajutorul unui spectroscope, inventat în 1859 de către Robert Bunsen și Gustav Kirchhoff.[22] În anul următor, aceștia descoperiseră cesiul în apa minerală din Bad Dürkheim, Germania. Descoperirea rubidiului a fost facută in 1861 în Heidelberg, Germania, ca și component al mineralului lepidolite.[23] Numele de rubidiu si cesiu provin din liniile spectrale cele mai proeminente ale spectrului de emisie: o linie roșie pentru rubidiu (din latinescul rubidus, ce însemna roșu intens) și o linie azurie pentru cesiu (derivat din latinescul caesius).[24][25]

În jurul anului 1865, John Newlands a realizat o serie de articole unde listase elementele în ordinea creșterii masei atomice și în funcție de proprietățile fizico-chimice care se repetau la un interval de opt elemente; această periodicitate a fost echivalată cu octavele muzicale, unde notele distanțate de o octavă au aceeași funcție muzicală.[26][27] Versiunea sa grupase metalele alcaline cunoscute la vremea respectiva (de la litiu la cesiu), precum și cuprul, argintul și taliul (ce prezentau numărul de oxidare +1 caracteristic metalelor alcaline), în aceeși grupă periodică. Tabelul său plasase hidrogenul cu halogenii.[21]

Dmitri Mendeleev's periodic system proposed in 1871 showing hydrogen and the alkali metals as part of his group I, along with copper, silver, and gold

După anul 1869, Dmitri Mendeleev propunea versiunea sa a tabelului periodic, plasând litiul la începutul unei grupe, alături de sodiu, potasiu, rubidiu, cesiu și taliu.[28] Doi ani mai târziu, Mendeleev a revizuit tabelul, plasând hidrogenul în grupa 1 deasupra litiului și mutând taliul în grupa borului. Versiunea din 1871 conținea elementele cupru, argint și aur ca fiind clasate de două ori, o dată ca și componente ale grupei IB și o dată ca fiind în grupa VIII.[29][note 5] După introducerea coloanei a 18-a în tabel, grupa IB a fost mutată în poziția lor actuală, în blocul-d, în timp ce metalele alcaline au rămas în grupa IA. Ulterior, numele grupului a fost schimbat in Grupa 1 ÎN ANUL 1988.[4] Denumirea trivială de "metale alcaline" provine de la faptul că hidroxizii elementelor din grupa 1 sunt alcalii puternice atunci când sunt dizolvate în apă.[30]

Au fost cel puțín patru descoperiri greșite și incomplete[31][32][33][34] înainte ca Marguerite Perey de la Institutul Curie din Paris, Franța să descopere franciul în 1939 prin purificarea unei mostre de actiniu-227, a cărui energie de dezintegrare ar fi fost raportată ca fiind de 220 keV. Totuși, Perey observase că particulele se dezintegrau la un nivel energetic sub 80 keV. Perey credea că activitatea de dezintegrare ar fi putut fi cauzată de un produs neidentificat al dezintegrării, ce s-a separat în timpul purificării, dar reapăruse în actiniul-227 pur. Diverse teste au eliminat posibilitatea ca elementul necunoscut să fie toriul, radiul, plumbul, bismutul sau taliul. Produsul nou indica proprietăți chimice specifice metalelor alcaline (cum ar fi co-precipitarea cu sărurile de cesiu), ceea ce a dterminat-o pe Perey să creadă că era vorba de elementul 87, cauzat de dezintegrarea alfa al actiniului-227.[35] Perey a încercat să determine proporția de dezintegrare beta la dezintegrare alfa a actiniului-227ș primul ei test indică raminificarea alfa la 0,6%, valuare ce va fi revizuita de către ea la 1%.[36]

α (1.38%)→21.77 y β−→22 min α→11.4 d

Următorul element clasat sub franciu (eka-franciu) în tabelul periodic ar fi ununennium (Uue), elementul119.[37]:1729–1730 Sinteza ununeniului a fost încercată în 1985 prin bombardarea unui atom de einsteinium-254 cu ioni de calcium-48 în cadrul acceleratorului superHILAC din Berkeley, California. Nici un atom nu a fost identificat, generând o producție limitată de 300nb.[38][39]

254
99Es +48
20Ca →→nici un atom[note 6]

Este puțin probabil[38] ca această reacție să poată crea orice atom de unuenium în viitorul apropiat, având în vedere sarcina dificilă de a genera suficient einsteinium-254, preferat în producția elementelor ultragrele datorită masei sale mari, timpul de înjumătățire relativ lung de 270 de zile și disponibilitatea în cantități de cîteva micrograme [40] pentru a avea o țintă suficient de mare pentru a crește sensibilitatea experimentului la nivelul dorit; einsteniul nu a fost întâlnit în natură și a fost produs doar în laboratoare, iar cantitățile disponibile sunt mai scăzute decât necesarul pentru o sinteză eficientă a elementelor supergrele. Cu toate acestea, datorită faptului că ununeniul este primul din elementele perioadei 8 a tabelului periodic extins, ar putea fi descoperit în viitorul apropiat prin alte reacții, o încercare de sinteză fiind deja în curs în Japonia.[41] În prezent, niciunul din elementele perioadei 8 nu au fost descoperite încă, fiind posibil, datorită drip instabilities, ca doar elementele de la baza perioadei 8, până în jurul elementului 128, ar fi posibile din punct de vedere fizic.[42][43] Nici o încercare de sinteză a elementelor alcaline grele nu a fost făcută: datorită numărului lor atomic extrem de mare, acestea ar necesita metode și tehnologii noi și mult mai puternice.[37]:1737–1739

Răspândire

[modificare | modificare sursă]

În Sistemul Solar

[modificare | modificare sursă]
Estimated abundances of the chemical elements in the Solar system. Hydrogen and helium are most common, from the Big Bang. The next three elements (lithium, beryllium, and boron) are rare because they are poorly synthesised in the Big Bang and also in stars. The two general trends in the remaining stellar-produced elements are: (1) an alternation of abundance in elements as they have even or odd atomic numbers, and (2) a general decrease in abundance, as elements become heavier. Iron is especially common because it represents the minimum energy nuclide that can be made by fusion of helium in supernovae.[44]

Regula Oddo–Harkins susține că elementele chimice cu număr atomic par sunt mult mai comune decât cele cu număr impar, cu excepția hidrogenului. Această regulă argumentează faptul că elementele cu număr atomic par au un proton liber și sunt mult mai predispuși să captureze un altul, crescându-și astfel numărul atomic. Elementele pare prezintă protoni împerecheați, fiecare proton setând rotirea celuilalt, sporind stabilitatea.[45][46][47] Toate metalele alcaline au un număr atomic par și nu sunt la fel de comune, precum elementele cu număr par adiacente lor (gazele nobile și metalele alcalino-pământoase) în Sistemul Solar. Metalele alcaline mai grele sunt de asemenea mai puțin răspândite decât cele ușoare, deoarece alcalinele (pornind cu rubidiul) pot fi generate doar in supernove si nu in nucleosinteze stelare. Litiul este de asemenea mai putin abundent decat sodiul si potasiul, fiind putin sintetizat in timpul nucleosintezei Big Bang-ului si al stelelor: Big Bang-ul a putut produce cantitati infime de litiu, beriliu si bor, datorita unui nucler stabil cu 5 sau 8 nucleoni, iar nucleosinteza stelara putea depasi acest prag prin proces triplu-alfa, fuzionand trei nuclei de heliu pentru a forma carbon, si sa depaseasca aceste 3 elemente.[44]

Pe Pământ

[modificare | modificare sursă]
Spodumene, an important lithium mineral

Pământul s-a format din același nor gazos ce a dat naștere Soarelui, însă planetele au dobândit compoziții diferite în timpul formării și evoluției Sistemului Solar. În consecință, istoria naturală a Pamântului indică părți planetare ce prezintă diverse concentrații ale elementelor. Masa terestră este de aproximativ 5.98×1024 kg. Compoziția acesteia constă în fier (32.1%), oxigen (30.1%), siliciu (15.1%), magneziu (13.9%), sulf (2.9%), nichel (1.8%), calciu (1.5%), si aluminiu (1.4%); restul elementelor sunt prezente in restul de 1.2%. Datorită acestei diferențe planterare, nucleul este considerat a fi compus din fier (88.8%), cantități mai mici de nichel (5.8%), sulf (4.5%) și mai puțin de 1% din restul elementelor.[48]

Metalele alcaline nu apar în stare nativă datorită reactivității lor mari. Acestea sunt litofile, fiind aproape de suprafața terestră din cauza reactivității cu oxigenul, fiind asociate astfel cu silica, permițând formarea unor minerale de densitate joasă ce nu paătrund în nucleul Pamântului. Potasiul, rubidiul și cesiul sunt de asemenea elemente incompatibile datorită razelor ionice mari.[49]

Sodiul și potasiul sunt foarte abundente în scoarța terestră, clasându-se printre cele mai întâlnite elemente;[50][51] sodiul constituie aproximativ 2.6% din scoața terestră ca și greutate, făcându-l al șaselea cel mai abundent element[52], precum și cel mai abundent metal alcalin. Potasiul constituie aproximativ 1.5% din scoarța terestră, fiind al șaptelea cel mai abundent element.[52] Sodiul este întâlnit în diverse minerale,dintre care cel mai comun este clorura de sodiu, întâlnită în cantități mari în apa de mare. Alte depozitări solide includ halitul, criolitul, nitratinul și zeolitul.[52] Multe dintre aceste depozitări au aparăut ca rezultat al evaporării unor bazine marine, proces care încă mai apare în locuri precum Great Salt Lake și Marea Moartă.[10]:69 Deși sunt aproape la fel de abundente în scoarța terestră, sodiul este mult mai comun decât potasiul în ocean, datorită mărimii potasiului ce fac ca sărurile lui să fie mai puțin solubile și deoarece potasiul este legat de silicați în sol, iar potasiul este mult mai bine absorbit de plante decât sodiul.[10]:69

În ciuda similarității chimice, litiul nu are tipic alături de sodiu și potasiu, datorită mărimii sale.[10]:69 Datorită reactivității mici, poate fi găsit în apa marină în cantități mării, estimându-se că apa mării conține aproximativ 0.14 - 0.25 parti per million (ppm)[53][54] sau 25 micromolari.[55] Plasarea apropiată de magneziu permite înlocuirea acestuia în mineralele feromegneziene, unde concentrația scoarței este de 18 ppm, comparativ cu galiul și niobiul. La nivel comercial, lcel mai important mineral de litiu este spodumenul, care apare în depozitări mari la nivel mondial.[10]:69

Rubidiul este aproape la fel de abundent ca și zincul, precum și mult mai abundent decât cuprul. Apare în stare nativă în mineralele leucit, polucit, carnalit, zinnwaldit și lepidolit [56], deși nici unul din aceste minerale ar conține doar rubidiu și nici un alt metal alcalin.[10]:70 Cesiul este mult mai abundent decât majoritatea elementelor cunoscute, precum antimoniul, cadmiul, staniul și wolframul, insa este mai puțin abundent decât rubidiul.[57]

Francium-223, singurul izotop natural al franciului,[58][59] este produsul dezintegrării alfa al izotopului de actiniu-227, fiind întâlnit în cantități mici în mineralele uranice[60] O mostră de uraniu, prin estimare, ar conține un singur atom de franciu pentru fiecare 1018 atomi de uraniu.[61][62] A fost estimat faptul că la orice moment, în scoarța terestră pot exista cel mult 30 de grame de franciu, datorită timpului de înjumătățire de 22 minute.[63][64]

Proprietăți

[modificare | modificare sursă]

Fizice și chimice

[modificare | modificare sursă]

Proprietățile fizico-chimice ale metalelor alcaline pot fi explicate ușor prin valența configurației lor electronice ns1, rezultând într-o legătură metalică slabă ce determină un caracter redus al durității, densității[30] punctului de topire[30] și al punctului de fierbere,[30] precum și al căldurii de sublimare, vaporizării și al disocierii.[10]:74 Toate metalele alcaline cristalizeaza într-un sistem central cubic,[10]:73 și prezintă identificări distinctive prin culoare în prezența flamei, datorită excitării rapide al electronului distinctiv.[10]:75 Configurația ns1 determină metalele alcaline să aibă raze atomice și ionice mari, precum și o conductivitate termică și electrică înaltă.[10]:75 Natura lor chimică este dominată de cedarea singurului electron de valență pentru a forma numărul de oxidare +1, datorită ușurinței de ionizare al acestui electron și datorită energiei secunde de ionizare foarte mari.[10]:76 Manoritatea reacțiilor chimice au fost observate doar pentru primii cinci membri ai grupului, chimia franciului nefiind bine stabilită datorită caracterului extrem de radioactiv,[30] așadar prezentarea proprietăților acestuia fiind limitată. Puținele informații cunoscute despre franciu arată că are un caracter apropiat de cesiu, iar proprietățile sale fizice sunt și mai obscure deoarece elementul brut nu a fost niciodată observat, majoritatea informațiilor din literatura de specialitate fiind extrapolări speculative. [65]

Propertățile metalelor alcaline[10]:75[66]
Name Litiu Sodiu Potasiu Rubidiu Cesiu Franciu
Număr atomic 3 11 19 37 55 87
Masă atomică standard (u)[note 7][58][59] 6.94(1)[note 8] 22.98976928(2) 39.0983(1) 85.4678(3) 132.9054519(2) [223][note 9]
Configurație electronică [He] 2s1 [Ne] 3s1 [Ar] 4s1 [Kr] 5s1 [Xe] 6s1 [Rn] 7s1
Punct de topire (°C) 180.54 97.72 63.38 39.31 28.44 ?
Punct de fierbere (°C) 1342 883 759 688 671 ?
Densitate (g/cm3) 0.534 0.968 0.89 1.532 1.93 ?
Căldură latentă de topire (kJ/mol) 3.00 2.60 2.321 2.19 2.09 ?
Căldură de vaporizare (kJ/mol) 136 97.42 79.1 69 66.1 ?
Căldura de formare a gazului monoatomic (kJ/mol) 162 108 89.6 82.0 78.2 ?
Rezistivitate electrică la 25 °C (nΩ·cm) 94.7 48.8 73.9 131 208 ?
Rază atomică (pm) 152 186 227 248 265 ?
Rază ionică a ionului hexacoordonat M+ (pm) 76 102 138 152 167 ?
Prima energie de ionizare (kJ/mol) 520.2 495.8 418.8 403.0 375.7 392.8[68]
Afinitate electronică (kJ/mol) 59.62 52.87 48.38 46.89 45.51 ?
Entalpie de disociere a M2 (kJ/mol) 106.5 73.6 57.3 45.6 44.77 ?
Electronegativitatea Pauling 0.98 0.93 0.82 0.82 0.79 ?[note 10]
Electronegativitatea Allen 0.91 0.87 0.73 0.71 0.66 0.67
Potențial de electrod standard (E°(M+→M0); V)[71] −3.04 −2.71 −2.93 −2.98 −3.03 ?
Culoarea flăcării
Principala emisie/lungimea de undă absorbită (nm) 		Purpuriu
670.8		 Galben
589.2		 Violet
766.5		 Roșu-violet
780.0		 Albastru
455.5		 ?

Metalele alcaline sunt mult mai similare între ele decât sunt elementele din orice altă grupă.[30] Similaritatea lor este atât de mare, încât este dificil să separi potasiul, rubidiul și cesiul datorită razelor ionice similare; litiul și sodiul prezintă un caracter mai distinct. Parcurgerea tabelului periodic indică creșterea razei atomice[72] scăderea electronegativității,[72] creșterea reactivității ,[30] și scăderea punctelor de fierbere și topire,[72] precum și ale căldurilor de fuzionare și vaporizare.[10]:75 În general, densitățile lor cresc parcurgând în jos tabelul, cu excepția că potasiul este mai puțin dens decât sodiul.[72] Una dintre foarte puținele proprietăți ale metalelor alcaline,care nu prezintă o tendință clară, este potențialul de reducere: valoarea litiului este neobișnuită, fiind cea mai negativă.[10]:75 Acest lucru se întâmplă deoarece ionul de litiu Li+ are o foarte mare entalpie de hidratare în stare gazoasă: deși ionul de litiu modifică structura apei semnificativ, cauzând o schimbare mai mare în entropie, această entalpie de hidratare crescută este de ajuns să facă potențialul de reducere să indice litiul ca fiind cel mai electropozitiv metal alcalin, în ciuda dificultății sale de ionizare în stare gazoasă.[10]:75

Metalele alcaline stabile sunt de culoare argintie exceptând cesiul, care are o tentă alb-aurie:[73] este unul din singurele trei metale cu o culoare evidentă, clară (celelalte două fiind cuprul și aurul).[10]:74 În plus, metalele alcalino-pământoase calciu, stronțiu și bariu, la fel ca și lantanidele divalente europiu și yterbiu, sunt alb-gălbui, chiar dacă culoarea lor e mai puțin proeminentă ca cea a cesiului.[10]:74

Note de completare

[modificare | modificare sursă]

Note bibliografice

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ IUPAC (2005), Nomenclature of Inorganic Chemistry, Recommendations 2005, Cambridge (UK): Royal Society of Chemistry–IUPAC. ISBN 0-85404-438-8. Versiune online..
  2. ^ Coghill, Anne M.; Garson, Lorrin R., ed. (). The ACS Style Guide: Effective Communication of Scientific Information (ed. 3rd). Washington, D.C.: American Chemical Society. p. 127. ISBN 978-0-8412-3999-9. 
  3. ^ Coplen, T. B.; Peiser, H. S. (). „History of the recommended atomic-weight values from 1882 to 1997: a comparison of differences from current values to the estimated uncertainties of earlier values” (PDF). Pure Appl. Chem. 70 (1): 237–257. doi:10.1351/pac199870010237. 
  4. ^ a b Fluck, E. (). „New Notations in the Periodic Table” (PDF). Pure Appl. Chem. IUPAC. 60 (3): 431–436. doi:10.1351/pac198860030431. Accesat în . 
  5. ^ FDA Consumer, Volume 14, pagina 3
  6. ^ Marggraf, Andreas Siegmund (). Chymische Schriften (în germană). p. 167. 
  7. ^ du Monceau, H. L. D. „Sur la Base de Sel Marine”. Mémoires de l'Académie Royale des Sciences (în franceză): 65–68. 
  8. ^ a b Weeks, Mary Elvira (). „The discovery of the elements. IX. Three alkali metals: Potassium, sodium, and lithium”. Journal of Chemical Education. 9 (6): 1035. Bibcode:1932JChEd...9.1035W. doi:10.1021/ed009p1035. 
  9. ^ a b Siegfried, R. (). „The Discovery of Potassium and Sodium, and the Problem of the Chemical Elements”. Isis. 54 (2): 247–258. doi:10.1086/349704. JSTOR 228541. PMID 14147904. 
  10. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Greenwood&Earnshaw
  11. ^ Enghag, P. (). „11. Sodium and Potassium”. Encyclopedia of the elements. Wiley-VCH Weinheim. ISBN 978-3-527-30666-4. 
  12. ^ Davy, Humphry (). „On some new phenomena of chemical changes produced by electricity, in particular the decomposition of the fixed alkalies, and the exhibition of the new substances that constitute their bases; and on the general nature of alkaline bodies”. Philosophical Transactions of the Royal Society of London. 98: 1–44. doi:10.1098/rstl.1808.0001 Accesibil gratuit. 
  13. ^ Shaposhnik, V. A. (). „History of the discovery of potassium and sodium (on the 200th anniversary of the discovery of potassium and sodium)”. Journal of Analytical Chemistry. 62 (11): 1100–1102. doi:10.1134/S1061934807110160. 
  14. ^ Ralph, Jolyon; Chau, Ida (). „Petalite: Petalite mineral information and data”. Accesat în . 
  15. ^ a b Winter, Mark. „WebElements Periodic Table of the Elements | Lithium | historical information”. Accesat în . 
  16. ^ Weeks, Mary (). Discovery of the Elements. Whitefish, Montana, United States: Kessinger Publishing. p. 124. ISBN 978-0-7661-3872-8. Accesat în . 
  17. ^ „Johan Arfwedson”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. ^ a b van der Krogt, Peter. „Lithium”. Elementymology & Elements Multidict. Arhivat din original la . Accesat în . 
  19. ^ Clark, Jim (). „Compounds of the Group 1 Elements”. chemguide. Accesat în . 
  20. ^ Krebs, Robert E. (). The History and Use of Our Earth's Chemical Elements: A Reference Guide. Westport, Conn.: Greenwood Press. ISBN 978-0-313-33438-2. 
  21. ^ a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite meta-synthesis2
  22. ^ Kaner, Richard (). „C&EN: It's Elemental: The Periodic Table – Cesium”. American Chemical Society. Accesat în . 
  23. ^ Kirchhoff, G.; Bunsen, R. (). „Chemische Analyse durch Spectralbeobachtungen” (PDF). Annalen der Physik und Chemie. 189 (7): 337–381. Bibcode:1861AnP...189..337K. doi:10.1002/andp.18611890702. 
  24. ^ Weeks, Mary Elvira (). „The discovery of the elements. XIII. Some spectroscopic discoveries”. Journal of Chemical Education. 9 (8): 1413–1434. Bibcode:1932JChEd...9.1413W. doi:10.1021/ed009p1413. 
  25. ^ "caesium". Oxford English Dictionary. Oxford University Press. 2nd ed. 1989.
  26. ^ Newlands, John A. R. (). „On Relations Among the Equivalents”. Chemical News. 10: 94–95. Arhivat din original la . Accesat în . 
  27. ^ Newlands, John A. R. (). „On the Law of Octaves”. Chemical News. 12: 83. Arhivat din original la . Accesat în . 
  28. ^ Mendelejew, Dimitri (). „Über die Beziehungen der Eigenschaften zu den Atomgewichten der Elemente”. Zeitschrift für Chemie (în germană): 405–406. 
  29. ^ Jensen, William B. (). „The Place of Zinc, Cadmium, and Mercury in the Periodic Table” (PDF). Journal of Chemical Education. American Chemical Society. 80 (8): 952–961. Bibcode:2003JChEd..80..952J. doi:10.1021/ed080p952. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  30. ^ a b c d e f g Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite rsc
  31. ^ Fontani, Marco (). The Twilight of the Naturally-Occurring Elements: Moldavium (Ml), Sequanium (Sq) and Dor (Do). Lisbon. pp. 1–8. Arhivat din original la . Accesat în .  Parametru necunoscut |book-title= ignorat (ajutor)
  32. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite vanderkrogt-Fr
  33. ^ „Education: Alabamine & Virginium”. TIME. . Arhivat din originalNecesită abonament cu plată la . Accesat în . 
  34. ^ MacPherson, H. G. (). „An Investigation of the Magneto-Optic Method of Chemical Analysis”. Physical Review. American Physical Society. 47 (4): 310–315. Bibcode:1935PhRv...47..310M. doi:10.1103/PhysRev.47.310. 
  35. ^ Adloff, Jean-Pierre; Kaufman, George B. (25 September 2005). Francium (Atomic Number 87), the Last Discovered Natural Element Arhivat în , la Wayback Machine.. The Chemical Educator 10 (5). Retrieved 26 March 2007.
  36. ^ „Francium”. McGraw-Hill Encyclopedia of Science & Technology. 7. McGraw-Hill Professional. . pp. 493–494. ISBN 978-0-07-913665-7. 
  37. ^ a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Uue
  38. ^ van der Krogt, Peter. „Ununennium”. Elementymology & Elements Multidict. Accesat în . 
  39. ^ Schadel, M.; Brüchle, W.; Brügger, M.; Gäggeler, H.; Moody, K.; Schardt, D.; Sümmerer, K.; Hulet, E.; Dougan, A.; et al. (). „Heavy isotope production by multinucleon transfer reactions with 254Es”. Journal of the Less Common Metals. 122: 411–417. doi:10.1016/0022-5088(86)90435-2. 
  40. ^ „Hunt for element 119 set to begin”. Chemistry World. . Accesat în . 
  41. ^ Seaborg, G. T. (). „transuranium element (chemical element)”. Encyclopædia Britannica. Accesat în . 
  42. ^ Emsley, John (). Nature's Building Blocks: An A-Z Guide to the Elements (ed. New). New York, NY: Oxford University Press. p. 593. ISBN 978-0-19-960563-7. 
  43. ^ a b Lodders, Katharina (). „Solar System Abundances and Condensation Temperatures of the Elements”. The Astrophysical Journal. 591 (2): 1220–1247. Bibcode:2003ApJ...591.1220L. doi:10.1086/375492 Accesibil gratuit. 
  44. ^ Oddo, Giuseppe (). „Die Molekularstruktur der radioaktiven Atome”. Zeitschrift für Anorganische Chemie. 87: 253–268. doi:10.1002/zaac.19140870118. 
  45. ^ Harkins, William D. (). „The Evolution of the Elements and the Stability of Complex Atoms. I. A New Periodic System Which Shows a Relation Between the Abundance of the Elements and the Structure of the Nuclei of Atoms”. Journal of the American Chemical Society. 39 (5): 856–879. doi:10.1021/ja02250a002. 
  46. ^ North, John (). Cosmos an illustrated history of astronomy and cosmology (ed. Rev. and updated). Univ. of Chicago Press. p. 602. ISBN 978-0-226-59441-5. 
  47. ^ Morgan, J. W.; Anders, E. (). „Chemical composition of Earth, Venus, and Mercury”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 77 (12): 6973–6977. Bibcode:1980PNAS...77.6973M. doi:10.1073/pnas.77.12.6973 Accesibil gratuit. PMC 350422 Accesibil gratuit. PMID 16592930. 
  48. ^ Albarède, Francis (). Geochemistry: an introduction. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-89148-6. 
  49. ^ „Abundance in Earth's Crust”. WebElements.com. Accesat în . 
  50. ^ „List of Periodic Table Elements Sorted by Abundance in Earth's crust”. Israel Science and Technology Directory. 
  51. ^ a b c Format:RubberBible86th
  52. ^ „Lithium Occurrence”. Institute of Ocean Energy, Saga University, Japan. Arhivat din original la . Accesat în . 
  53. ^ „Some Facts about Lithium”. ENC Labs. Arhivat din original la . Accesat în . 
  54. ^ Schwochau, Klaus (). „Extraction of metals from sea water”. Inorganic Chemistry. Topics in Current Chemistry. 124/1984. pp. 91–133. doi:10.1007/3-540-13534-0_3. ISBN 978-3-540-13534-0. 
  55. ^ Wise, M. A. (). „Trace element chemistry of lithium-rich micas from rare-element granitic pegmatites”. Mineralogy and Petrology. 55 (13): 203–215. Bibcode:1995MinPe..55..203W. doi:10.1007/BF01162588. 
  56. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite pubs.usgs
  57. ^ a b c Wieser, Michael E.; Berglund, Michael (). „Atomic weights of the elements 2007 (IUPAC Technical Report)” (PDF). Pure Appl. Chem. IUPAC. 81 (11): 2131–2156. doi:10.1351/PAC-REP-09-08-03. Accesat în . 
  58. ^ a b c d Wieser, Michael E.; Coplen, Tyler B. (). „Atomic weights of the elements 2009 (IUPAC Technical Report)” (PDF). Pure Appl. Chem. IUPAC. 83 (2): 359–396. doi:10.1351/PAC-REP-10-09-14. Accesat în . 
  59. ^ CRC Handbook of Chemistry and Physics. 4. CRC. . p. 12. ISBN 978-0-8493-0474-3. 
  60. ^ Emsley, John (). Nature's Building Blocks. Oxford: Oxford University Press. pp. 151–153. ISBN 978-0-19-850341-5. 
  61. ^ Gagnon, Steve. „Francium”. Jefferson Science Associates, LLC. Arhivat din original la . Accesat în . 
  62. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Winter
  63. ^ „It's Elemental — The Periodic Table of Elements”. Jefferson Lab. Arhivat din original la . Accesat în . 
  64. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite RubberBible84th
  65. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite generalchemistry
  66. ^ „Standard Uncertainty and Relative Standard Uncertainty”. CODATA reference. National Institute of Standards and Technology. Accesat în . 
  67. ^ a b Andreev, S.V.; Letokhov, V.S.; Mishin, V.I. (). „Laser resonance photoionization spectroscopy of Rydberg levels in Fr”. Phys. Rev. Lett. 59 (12): 1274–76. Bibcode:1987PhRvL..59.1274A. doi:10.1103/PhysRevLett.59.1274. PMID 10035190. 
  68. ^ Pauling, Linus (). The Nature of the Chemical BondNecesită înregistrare gratuită (ed. Third). Cornell University Press. p. 93. ISBN 978-0-8014-0333-0. 
  69. ^ Allred, A. L. (). „Electronegativity values from thermochemical data”. J. Inorg. Nucl. Chem. 17 (3–4): 215–221. doi:10.1016/0022-1902(61)80142-5. 
  70. ^ Vanýsek, Petr (2011). “Electrochemical Series”, in Handbook of Chemistry and Physics: 92nd Edition Arhivat în , la Wayback Machine. (Chemical Rubber Company).
  71. ^ a b c d Clark, Jim (). „Atomic and Physical Properties of the Group 1 Elements”. chemguide. Accesat în . 
  72. ^ Gray, Theodore. „Facts, pictures, stories about the element Cesium in the Periodic Table”. The Wooden Periodic Table Table. Accesat în . 

Referințe

[modificare | modificare sursă]
Portal icon Portal Chimie


Eroare la citare: Există etichete <ref> pentru un grup numit „note”, dar nu și o etichetă <references group="note"/>

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Metal_alcalin&oldid=17555736