Stilul său se distinge prin expresivitate, culoare, imaginație și explorarea unor teme neobișnuite în arta germană, precum vrăjitoria, erotismul, moartea și alegoria.[9]
Hans s-a născut la Schwäbisch Gmünd, un mic oraș liber imperial în regiunea Württemberg, într-o familie de oameni cu educație: tatăl său, Johann Baldung, era jurist și consilier juridic al episcopului de Strasbourg, iar mama, Margarethe Herlin, provenea dintr-o familie influentă. Unchiul său, Hieronymus Baldung, era medic, iar vărul, Pius Hieronymus, a fost profesor de drept la Freiburg și apoi cancelar al Tirolului.
Hans Baldung nu a urmat studii universitare, dar este considerat unul dintre primii artiști germani proveniți dintr-un mediu academic.[10] Probabil și-a început ucenicia la vârsta de cincisprezece ani, în atelierul unui maestru din Strasbourg, unde s-a familiarizat cu desenul, pictura și tiparul.
În 1503 Hans Baldung s-a mutat la Nürnberg pentru a-și continua studiile cu Albrecht Dürer. Acolo a primit supranumele Grien („cel Verde”) deoarece, potrivit legendei, îi plăcea să poarte haine verzi și prefera culoarea verde, fiind astfel diferențiat de ceilalți lucrători din atelier care purtau același nume (Hans Schäufelein și Hans von Kulmbach). A devenit cel mai important colaborator al lui Dürer conducând atelierul în absența acestuia. Prietenia cu Dürer (cu 10 ani mai în vârstă)[11] a durat toată viața, chiar și după ce acesta a părăsit Nürnberg în 1506. Dürer l-a prețuit cu siguranță deoarece în 1521, în timpul călătoriei sale în Olanda, i-a dăruit pictorului Joachim Patinir xilogravuri pe care le-a numit Grünhansens Ding (în traducere: lucrări ale lui Hans cel Verde), realizate în atelierul său de Baldung.[12]
Retablu: Sf. Sebastian (panou central care include un autoportret, monograma pictorului (1507, Muzeul Național German, Nürnberg)
A fost considerat, chiar din timpul vieții, adevăratul succesor al lui Dürer și la moartea acestuia a primit ca amintire o șuviță din părul lui - un semn de mare prețuire. Spre sfârșitul perioadei petrecute la Nürnberg, i s-a permis să lucreze prima comandă în nume propriu: două retabluri pentru Capela Sfânta Maria Magdalena a reședinței episcopale din Castelul Moritzburg din orașul Halle. Aceste retabluri s-au aflat în Catedrala din Halle între 1608 și 1838 (retablul cu Cei trei regi din 1506 și retablul cu Sf. Sebastian din 1507.[13][14]
Timbru poștal Hans Baldung din Baden (1948, autoportretul din 1534)
În această perioadă a învațat xilogravura, gravura în cupru, tehnica vitraliilor, compoziția monumentală, anatomia renascentistă.
În 1509 Baldung s-a întors la Strasbourg unde a dobândit cetățenia orașului. În 1510 a fost primit ca maestru în breasla „Zur Steltz” și și-a deschis propriul atelier. S-a căsătorit cu Margarete Herlin, fiica unui cetățean bogat. S-a bucurat de o popularitate crescândă și a fost din ce în mai solicitat ca pictor primind numeroase comenzi de la biserici, nobili și instituții civice. A început să-și semneze lucrările cu monograma HBG cu ligatură, folosită cel mai des de-a lungul carierei sale. Stilul său a devenit din ce în ce mai manierist.
Stilul său capătă o individualitate accentuată, interpretată de istoricii artei ca o orientare manieristă timpurie.
În 1512 Baldung a primit comanda realizării altarului cu aripi pentru corul gotic, recent finalizat, al Catedralei Maicii Domnului. Altarul urma să fie alcătuit din patru panouri care înfățișau scene din viața Fecioarei Maria (în poziție închisă), un panou central cu încoronarea ei și două laterale cu cei doisprezece apostoli (în poziție deschisă). Versoul, de asemenea pictat, înfățișa Răstignirea lui Isus pe panoul central și câte doi sfinți pe fiecare dintre cele două aripi. Pe predela altarului erau înfățișați administratorii catedralei îngenunchiați în rugăciune în fața Mariei, sfânta patroană a catedralei. Acest altar, o adevărată capodoperă, este considerat punctul culminant al operei sale timpurii. Pentru realizarea aceastei lucrări s-a mutat la Freiburg împreună cu soția sa și și-a amenajat un atelier în Mănăstirea franciscană Sf. Martin. În timpul petrecut la Freiburg până în 1518, a creat mai multe retabluri și picturi devoționale, xilogravuri și modele pentru vitralii bisericești, și alte lucrări pentru capelele familiilor nobiliare în Catedrala din Freiburg și o serie de vitralii pentru Mănăstirea cartusiană din Freiburg.[14]
Altarul principal al Catedralei din Freiburg, cu fața deschisă (1512–1516)
Datorită epidemiei de ciumă din Strasbourg, Hans Baldung s-a întors în oraș abia în 1518 și și-a redobândit cetățenia. A reușit să atingă o poziție socială înaltă în Strasbourg. Între 1533 și 1534, a fost judecător laic în breasla sa, iar în 1545, anul morții sale, a devenit chiar consilier orășenesc.
Până în 1520 Hans Baldung a creat numeroase picturi de altar. Ulterior, comenzile mari pentru biserici au scăzut și a lucrat din ce în ce mai mult pentru clienți privați, ceea ce a influențat subiectul picturilor sale. Deși teme religioase apar încă în opera sa după Reformă, în principal Madone și imagini devoționale, a abordat și teme noi, incluzând frumusețea și moartea, vrăjitoria, caii, teme istorice, dar și portrete. În lucrările ulterioare, devine foarte clar că Hans Baldung a dat noi accente tematice motivelor picturale anterior comune și a căutat o expresie artistică mai puternică. Remarcabil este caietul de schițe de la Karlsruhe, cu peste 100 de desene realizate folosind creionul cu vârf de argint în perioada 1511–1545.[14]
Moartea și fecioara (1517, Muzeul de Artă din Basel)
Un subiect preferat a fost frumusețea și erotismul nudurilor umane (în special al femeilor). În numeroase variațiuni, Baldung a creat un cult al frumuseții fără precedent în pictura germană. Femeile sunt înfățișate ca Eva, ca zeițe antice, ca vrăjitoare sau ca seducătoare. Însă adesea aceste întruchipări ale vieții vibrante contrastează cu memento mori - amenințarea morții inevitabile reprezentate prin scheletele macabre. Aspectul erotic se reflectă și într-o interacțiune cu texte erotice antice. Pictura Moartea și fecioara din 1517 este considerată una dintre cele mai vechi reprezentări picturale ale părului pubian în Europa Epocii moderne timpurii. Exemple anterioare pot fi găsite în Altarul din Ghent de Jan van Eyck (1432) și în basorelieful Adam și Eva de Ludwig Krug (1514).[14]
Deși Albrecht Dürer a abordat ocazional subiectul vrăjitoriei (Cele patru vrăjitoare și Vrăjitoarea), Baldung este cel mai bine cunoscut pentru explorarea acestei teme. Vrăjitoria era un subiect mult discutat la Strasbourg la acea vreme. Umaniștii din Strasbourg au fost preocupați de vrăjitorie, iar episcopul de Strasbourg a fost implicat în vânătoare de vrăjitoare. Totuși, trebuie subliniat că vrăjitoria a fost tratată inițial la Strasbpurg doar teoretic. Procesele și persecuția vrăjitoarelor au început într-o măsură semnificativă abia în 1570, după moartea lui Baldung.[14]
Aceste picturi, mai ales în format mic, erau serii de alegorii enigmatice, adesea erotice, și lucrări mitologice. Interesul lui Baldung pentru vrăjitorie a persistat până la sfârșitul carierei sale. Din 1510 a creat numeroase lucrări care înfățișează vrăjitoare îmbietoare, seducătoare și în același timp malefice. Aceste lucrări au fost produse în masă nu doar ca xilogravuri, ci și ca desene de peniță cu cerneală pentru unii membrii ai clerului (de exemplu Urare de Anul Nou în 1514, aflată astăzi în Muzeul Albertina din Viena). În general, în aceste lucrări predomină o imagine jucăușă și seducătoare a vrăjitoarelor, ceea ce le distinge și de ilustrațiile din tratatele despre vrăjitoare. De aceea, se presupune că în spatele reprezentărilor vrăjitoarelor se află un motiv artistic al lui Baldung (mai degrabă decât unul religios), în care tema vrăjitoriei servește drept cadru pentru reprezentarea estetică a corpului feminin. Foarte remarcabil este Sabatul vrăjitoarelor, una dintre primele xilogravuri în clarobscur, o tehnică ce permitea gradații multiple de culoare în timpul imprimării.[14]
Reprezentările cailor depășesc motivele sacre. Studiul în perspectivă, sofisticat, al unui cal și al unui băiat de grajd, creat în jurul anului 1544, este un exemplu. Corpul bărbatului în armură stă întins pe pământ în fața unui grajd. Spațiul pictural ascendent este construit ca o scenă. În pragul camerei alăturate, o iapă, care pare să-l fi doborât pe bărbat, îl privește cu răutate. În capodopera lui Picasso,Guernica, apare un cal care nechează, preluat de pictor de la Hans Baldung, ca și torța bătrânei vrăjitoare (colțul din dreapta sus al picturii). Într-o serie de xilogravuri cu cai sălbatici din 1534, armăsari entuziaști, luptându-se pentru o iapă, se mușcă de gât și se atacă reciproc.[14] În Renaștere, caii simbolizau impulsurile instinctive ale oamenilor.
Cai sălbatici luptând pentru o iapă, 1534 (Kunsthalle Karlsruhe)
Schiță pentru stema familiei bazată pe stema localității natale, Gmünd, c. 1530)
Portretul contelui Ludwig de Löwenstein (1513, Galeria de Picturi, Berlin)
Urmând tradiția lui Albrecht Dürer, Hans Baldung a început să picteze portrete foarte devreme, într-un stil extrem de sigur pe sine. Prima sa lucrare a fost un autoportret, probabil realizat cu penița și penelul în fața unei oglinzi, la începutul uceniciei sale în Nürnberg (c. 1503). În perioada petrecută la Strasbourg, începând din 1518, a primit comenzi în principal de la familii nobile, burghezia educată din Strasbourg, precum și de la așa-numiții vechi credincioși și reformați.[14] Baldung a sprijinit Reforma protestantă și a realizat gravuri care îl înfățișează pe Martin Luther sub protecția Sfântului Duh.
Printre portretele atribuite perioadei 1513–1538 se numără:
1509 Tânăr cu rozariu (Colecția Regală Windsor)
1509 Portretul unui tânăr (Karlsruhe)
1513 Portretul contelui Ludwig de Löwenstein
1514 Portretul unui bărbat cu barbă (Galeria Națională Londra)
1515 Portretul unui tânăr (Muzeul Kunsthistorisches Viena)
1515 Portretul contelui Christoph I de Baden (Alte Pinakothek München)
1517 Portretul contelui palatin Filip cel Războinic (Alte Pinakothek München)
1518 Cap de bătrân
1526 Portretul unui tânăr (Musée des Beaux-Arts Strasbourg)
1526 Portretul unui bărbat de 29 de ani (Muzeul Național German, Nürnberg)
1526 Portretul lui Adelberg al III-lea de Bärenfels (Augsburg?)
1530 Portretul unei doamne (Madrid)
1538 Portretul lui Ambrosius Volmar Keller.
De asemenea, a pictat personalități ale vremii: Maximilian I, Carol Quintul și margraful Christoph de Baden și familia sa.
Portretul unui bărbat cu barbă (1514, Galeria Națională, Londra)
Se cunosc doar cinci autoportrete autentice ale lui Hans Baldung:[14]
Autopotret (desen în peniță cu cerneală, 1503, Kunstmuseum, Basel)1503 autoportret cu pălărie (desen în peniță, Muzeul de Artă, Basel)
1506 autoportret integrat în altarul celor Trei Regi din Halle (Galeria de Pictură, Berlin)
1507 autoportret integrat în altarul Sfântului Sebastian din Halle (Muzeul Național German, Nürnberg)
1516 cap cu beretă roșie pe panoul Răstignirii din Freiburg (Catedrala din Freiburg)
1534 ultimul autoportret al lui Hans Baldung - xilogravură dublă, Strasbourg 1534 (Biblioteca de Stat a orașului Augsburg).
În plus, opera sa grafică include un autoportret în rolul unui voyeur pe prima pagină a seriei de xilogravuri „Cai sălbatici” din 1534 (Muzeul Național German, Nürnberg).
Gravurile și xilogravurile, considerate chiar mai importante decât picturile sale, sunt caracterizate de un stil foarte individual. Influențate dar nu imitate după Dürer, arareori italiene ca structură. Baldung a introdus utilizarea inovatoare a xilogravurii în tonuri - clarobscur.
A realizat sute de gravuri pentru cărți, dar și serii independente.
Ca desenator, Baldung este recunoscut pentru figurile distorsionate în stil manierist, mișcările eliptice, compozițiile tensionate și contrastele dramatice.
Semnătura lui Hans Baldung (altar în Catedrala din Freiburg)
În primii ani ai carierei sale independente, Hans Baldung și-a semnat lucrările cu monograma simplă HB (Hans Baldung), iar din 1510 cu sigla ligaturizată inconfundabilă HBG (Hans Baldung Grien). Semnătura este adesea integrată undeva în imagine, uneori ca o plachetă, însoțită de dată. Impresia este că Baldung și-a folosit monograma nu doar pentru identificare, ci și pentru publicitate (ca și Albrecht Dürer), de exemplu, când își introduce propria scenă în mijlocul imaginii, ca în cazul băiețelului cu placă monogramă de pe panoul Răstignirii din Freiburg (1516) sau al maimuței cu placă monogramă din prima xilogravură a seriei cu cai sălbatici (1534). Pe altarul principal din Freiburg, Baldung folosește chiar și o legendă pe predela care îi înfățișează pe administratorii catedralei, inclusiv cripto semnătura în numele administratorului catedralei, Nikolaus Scheffer, pentru a atrage atenția asupra operei sale: „Johannes (Baldung) a creat această lucrare – în anul Domnului nostru 1516.” Chiar mai clar, textul de pe panoul inscripționat în dreapta predelei: „Hans Baldung, zis Grien, din Gmünd, a creat aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu și prin propria sa putere.”[14]
Baldung a rămas activ artistic până la sfârșitul vieții, în septembrie 1545.
Inițialele HBG pe marginea imaginii (Jelirea lui Isus, 1514)
Oskar Eisenmann: Grien, Hans Baldung. în: Allgemeine Deutsche Biographie , vol. 2, Editura Duncker & Humblot, Leipzig, 1875, pp. 17–19.
Mela Escherich: Hans Baldung Grien. Studie. în: Deutsche Rundschau, vol. 159 (1914), pp. 444–459 (versiune online).
Hermann Schmitz: Hans Baldung, gen. Grien, Editura Velhagen &Bielefeld und Leipzig, 1922 (versiune online).
Carl Koch: Die Zeichnungen Hans Baldung Griens., Editura Deutscher Verlag für Kunstwissenschaft, Berlin 1941 (completat în 1953 în: Kunstchronik, Zentralinstitut für Kunstgeschichte in München, nr. 11, 1953, pp. 297–302).
Carl Koch: Hanns Baldug Grien. în: Neue Deutsche Biographie, vol. 1, Editura Duncker & Humblot, Berlin 1953, ISBN: 3-428-00182-6, pp. 554–558 (versiune online).
M. C. Oldenbourg: Die Buchholzschnitte des Hans Baldung Grien, Editura Koerner, Baden-Baden, 1962, ISBN: 978-3-87320-335-8.
Matthias Mende: Das graphische Werk. Vollständiger Bildkatalog der Einzelholzschnitte, Buchillustrationen und Kupferstiche., Editura Uhl, Unterschneidheim, 1978.
Gert von der Osten: Hans Baldung Grien. Gemälde und Dokumente., Editura Deutscher Verlag für Kunstwissenschaft, Berlin, 1983, ISBN: 978-3-87157-091-9.
M. Consuelo Oldenbourg: Die Buchholzschnitte des Hans Baldung Grien. Ein bibliographisches Verzeichnis ihrer Verwendungen. Koerner, Baden-Baden, 1985 (Studien zur deutschen Kunstgeschichte), ISBN: 978-3-87320-335-8.
Christian Müller: Das Bildnis des toten Erasmus von Rotterdam. In: Mitteilungsblatt für die Mitglieder der Gesellschaft für Schweizerische Kunstgeschichte, vol. 41, nr. 2, 1990, pp. 202–217 (versiune online).
Katharina Siefert: Hans Baldung Griens Karlsruher Hexenzeichnung. Eine Neuinterpretation. în: Kritische berichte, nr. 3, 1997, pp. 69–77.
Stadt Freiburg im Breisgau / Saskia Durian-Rees (ed.): Hans Baldung Grien. Katalog der Ausstellung im Augustinermuseum Freiburg (oct. 2001 - ian. 2002), Freiburg, 2001.
Sibylle Weber am Bach: Hans Baldung Grien (1484/85–1545). Marienbilder in der Reformation., Editura Schnell & Steiner, Regensburg, 2006 (Studien zur christlichen Kunst, vol. 6).
Sabine Söll-Tauchert: Hans Baldung Grien (1484/85–1545). Selbstbildnis und Selbstinszenierung., Editura Böhlau Verlag, Viena, 2010, ISBN: 978-3-41220-481-5, pp. 167–233; 279–292.
Holger Jacob-Friesen, Oliver Jehle (ed.): Hans Baldung Grien. Neue Perspektiven auf sein Werk., Editura Deutscher Kunstverlag, Berlin, 2019, ISBN: 978-3-422-97982-6.
Holger Jacob-Friesen (ed.): Hans Baldung Grien – heilig, unheilig., Editura Deutscher Kunstverlag, Berlin 2019, ISBN: ISBN 978-3-422-97981-9.
Sigrid Walter: Hans Baldung Grien – Maler und Werk., Editura Verlag der Kunst, Dresda, 1975.
Altarul principal al Catedralei din Freiburg, cu fața deschisă (1512–1516)
Altarul Mare din Freiburg (în poziție închisă)
Altarul Mare din Freiburg (revers)
Sabatul vrăjitoarelor (1510, Rijksmuseum, Amsterdam)
Urarea Anului Nou cu trei vrăjitoare: DER COR CAPEN EIN GVT JAR (1514, Muzeul Albertina, Viena)
Două vrăjitoare (1523, Institutul de Arte Städel, Frankfurt)
Aristotel și Phyllis (1513, Muzeul Național German, Nürnberg)
.png)
Cai sălbatici luptând pentru o iapă, 1534 (Kunsthalle Karlsruhe)
Schiță pentru stema familiei bazată pe stema localității natale, Gmünd, c. 1530)
Studiu al unui unicorn (1544, British Museum, Londra)
Portretul unui bărbat cu barbă (1514, Galeria Națională, Londra)
Portretul unui tânăr (1515, Muzeul de Istorie a Artei, Viena)
Portretul unui tânăr (1526, Muzeul de Arte Frumoase, Strasbourg)
Portretul unui bărbat de 29 de ani (1526, Muzeul Național German, Nürnberg)
Margraful Christoph I de Baden (1515, Colecțiile de pictură ale statului bavarez)
Canonicul Ambrosius Volmar Keller (1538, Muzeul de Arte Frumoase, Strasbourg)
Portretul unei femei nobile (1530, Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid)
Potopul, 1516 (Noua Reședință, Bamberg)
Nașterea lui Hristos (1510, Muzeul de Artă din Basel)
Plângerea lui Hristos, c. 1516 (Gemäldegalerie Berlin)
Hristos grădinar (1539, Muzeul de Stat din Hessa, Darmstadt)
Sf. Maria cu pruncul adormit (1520, Augustinermuseum, Freiburg)
Sfânta familie cu cinci îngeri (c. 1507, Kreuzlingen, Elveția)
Adam și Eva (1531, Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid)
Alegorie cu figură feminină cu oglindă, șarpe, cerb și căprioară (1529, Vechea Pinacotecă, München)
Nașterea lui Hristos (1520, Vechea Pinacotecă, München)
_-_Hans_Baldung_(Kunstmuseum_Basel).jpg)
_-_Hans_Baldung_(Hessisches_Landesmuseum_Darmstadt).jpg)
_by_Hans_Baldung.jpg){kind=small}
