Filip al IV-lea al Spaniei
Filip al IV-lea al Spaniei (spaniolă Felipe IV), (n. , Valladolid, Castilia și León, Spania – d. , Cuarto bajo del Rey(d), Madrid(d), Spania) a fost rege al Spaniei (sub numele de Filip IV în Castilia și Filip III în Aragon) și rege al Portugaliei sub numele de Filip al III-lea (portugheză Filipe III). A urcat pe tron în 1621 și a domnit în Spania până la moartea sa și în Portugalia până în 1640. Filip a fost un patron al artelor, inclusiv al artiștilor ca Diego Velázquez, și a domnit în Spania în timpul perioadei dificile din timpul Războiului de Treizeci de Ani.
În ajunul morții sale, în 1665, Imperiul spaniol a ajuns la 12,2 milioane km2 dar în alte privințe a fost în declin, proces la care a contribuit incapacitatea lui Filip de a realiza reforma internă și militară.
Viața personală
[modificare | modificare sursă]
Filip al IV-lea, cel mai mare fiu al regelui Filip al III-lea și al Margaretei de Austria, s-a născut la Valladolid. În 1615, la vârsta de 10 ani, Filip s-a căsătorit cu Elisabeta a Franței în vârstă de 13 ani; relația lor n-a fost foarte apropiată. Unii chiar au sugerat că mai târziu, Olivares, ministrul său cheie, a încercat în mod deliberat să-i păstreze pe cei doi îndepărtați pentru a-și menține influența, încurajându-l pe Filip să-și ia amante.[3] Filip a avut șapte copii cu Elisabeta dintre care un singur fiu, Baltasar Carlos, care a murit la vârsta de 16 ani, în 1646. Decesul fiului său l-a șocat profund pe rege, care pare să fi fost un tată bun conform standardelor vremii. Elisabeta a conspirat cu alți nobili spanioli pentru a-l îndepărta pe Olivares de la curte în 1643 și pentru o scurtă perioadă ea a avut o influență considerabilă asupra lui Filip.
După decesul Elisabetei, Filip s-a recăsătorit în 1646 cu Mariana de Austria, nepoata lui Filip și fiica împăratului Ferdinand. Alegerea a fost ghidată de politică și de dorința lui Filip de a consolida relația cu Austria habsburgică.[4] Mariana a născut cinci copii însă numai doi au atins vârsta adultă: o fiică, Margarita Teresa născuți în 1651, și viitorul Carol al II-lea în 1661, care însă a fost bolnăvicios și permanent în pericol de a muri, ceea ce a făcut ca linia de succesiune să fie nesigură.[5]
În mod privat, Filip pare să fi avut o personalitate mai plăcută. Când era mai tânăr, s-a spus că avea un simț ascuțit al umorului și un "mare sentiment de distracție".[6] De-a lungul domniei sale, el a participat la "academii" din Madrid - acestea erau saloane literare care aveau scopul de a analiza literatura contemporană și poezia, cu un dram de umor.[7] A fost un pasionat al teatrului, uneori criticat de contemporani pentru dragostea sa pentru spectacole "frivole".[8] Alții au captat personalitatea sa privată ca "bun, blând și amabil".[9] Cei apropiați ai pretins că era competent academic, cu o bună stăpânire a limbii latine, geografie, și că putea vorbi bine limbile franceză, portugheză și italiană.[10] Ca mulți dintre contemporanii săi, inclusiv Olivares, a fost interesat de astrologie.[11] Traducerea lui de mână a textelor lui Francesco Guicciardini încă există.
Deși interpretările asupra rolul lui Filip în guvern s-au îmbunătățit în ultimii ani, descrierea făcută de contemporanul Diego Velázquez asupra slăbiciunii lui Filip - că "nu are încredere în el și ascultă de alții prea mult" - rămâne existentă. Deși convingerile catolice ale lui Filip nu mai atrag critici din partea scriitorilor de limba engleză, Filip este încă perceput de a fi fost "pios în mod nejustificat" în viața sa personală.[10] În special, din 1640 încoace el a solicitat sfatul unei starețe, María de Ágreda, cu care a schimbat mai multe scrisori.
Acest lucru nu l-a oprit pe Filip de a avea numeroase aventuri, în special cu actrițe;[12] cea mai faimoasă dintre acestea a fost actrița-amantă María Inés Calderón (La Calderona),[13] cu care a avut un fiu în 1629, Juan José, care a fost crescut ca un prinț regal.[5] Pe la sfârșitul domniei, și cu sănătatea șubredă a lui Carlos, a existat o posibilitate reală ca Juan José să pretindă tronul.
Domnie
[modificare | modificare sursă]
În timpul domniei regelui Filip al III-lea, curtea regală a fost dominată de familia Sandoval, în mod special de ducele de Lerma, principalul favorit și primul ministru pentru aproape toată domnia regelui. Când Filip al IV-lea a venit la putere, influența familiei Sandoval a fost subminată de o coaliție a nobililor, condusă de Don Baltasar de Zúñiga. De Zúñiga a început să dezvolte propria sa influență asupra viitorului rege,[14] apoi și-a introdus propriul nepot, Olivares, prințului, pe atunci în vârstă de 10 ani.[15] De-a lungul unui an, relația dintre Filip și Olivares a devenit foarte apropiată,[16] cu toată tendința lui Filip spre lipsa de încedere și timiditate contracarată de hotărârea și determinarea lui Olivares.
Rapid Olivares a devenit sfătuitorul de încredere al lui Filip și atunci când Filip a urcat pe tron, în 1621, la vârsta de 16 ani, el și-a arătat încrederea în Olivares ordonând ca toate documentele care necesitau semnătura regală să fie mai întâi trimise ducelui. Filip l-a păstrat pe Olivares drept confidentul și prim-ministru său pentru următorii douăzeci de ani.
La începutul domniei sale, Filip era trezit de Olivares dimineața pentru a discuta despre treburile de stat zilnice[15] și se întâlneau de mai mult de două ori pe zi; mai târziu, acestă rutină a scăzut până la o scurtă întâlnire cu privire la politică în fiecare zi.[17] Cu toate acestea, Filip a intervenit de mai multe ori în politici în perioada 1641–1642 și s-a sugerat că Filip a acordat mai multă atenție în procesul de elaborare de politici decât a fost se acorda în mod tradițional; unele istorii recente merg atât de departe ca să-l descrie ca fiind "conștiincios" în elaborarea politicilor,[18] deși este încă criticat pentru eșecul său de a nu lua decizii în timp util.[19]
Relația strânsă dintre Filip și Olivares a fost demonstrată de faptul că portretele au fost amplasate unul lângă altul, la palatul Buen Retiro — un act nemaiauzit în Europa acelor vremuri.[20] Totuși, relația celor doi nu a fost una simplistă. Pe parcursul relației lor, ei s-au certat de câteva ori ca urmare a diferențelor dintre personalități și a diferențelor de opinie asupra politicilor lor.[21]
Sub influența lui Zúñiga și Olivares, Filip a luat sub administrație proprietățile Ducelui de Lerma - extinse considerabil în timpul perioadei cât a fost favorit al regelui - și l-a îndepărtat din funcție pe Cristóbal de Sandoval, Duce de Uceda, fiul lui Lerma, cel care l-a ajutat inițial pe Zúñiga să-l elimine pe tatăl său pentru a avansa el însuși.[22] Comunicările inițiale ale lui Filip au reflectat o intenție de a reforma monarhia pe o poziție sobră, morală cum era sub bunicul său, inclusiv selectarea miniștrilor care au servit sub Filip al II-lea.[23]
În trecut Filip a fost considerat a fi fost "lipsit de imaginație" în politica lui,[12] dar istorii recente au subliniat elementele mai radicale ale primele sale două decenii la putere. La începutul secolului al XVII-lea în Spania era o atmosferă febrilă, numeroși arbitrista oferind sfaturi de a rezolva problemele Spaniei; aceste sfaturi puteau fi date cu condiția ca scopul să fie consolidarea coroanei.[24]
În urma căderii de la putere a lui Olivares în mijlocul crizei din 1640-1643, victimă a politicilor eșuate și a geloziei nobililor excluși de la putere, Filip a anunțat inițial că va conduce singur, devenind, de fapt, propriul său prim-ministru. Sistemul de guvernare junta a început să fie dezmembrat în favoarea vechiului sistem. Cu toate acestea, domnia personală s-a pronunțat printr-un favorit regal, inițial Luis de Haro, un nepot al lui Olivares și tovarăș de joacă din copilărie a lui Filip.[25] De Haro nu a fost foarte apreciat de către istorici; comentariul unuia a fost că Haro a fost "întruchiparea mediocrității", nu este atipic.[26] După decesul lui Haro în 1661, ginerele lui Olivares, Ducele de Medina de las Torres, a devenit favorit regal.[27]
Politica externă și Războiul de Treizeci de Ani
[modificare | modificare sursă]
Filip a fost la domnie în cea mai mare parte a Războiului de Treizeci de Ani din Europa, o perioadă turbulentă de istorie militară. În ultimii ani de domnie ai lui Filip al III-lea, Baltasar de Zúñiga îl convinsese să intervină militar în Boemia și Electoratul Palatinat de partea împăratului Ferdinand al II-lea. După ce Filip a venit la putere, a fost convins de Zúñiga și Olivares că ar trebui să angajeze Spania într-o politică externă mai agresivă, în alianță cu Sfântul Imperiu Roman. Acest lucru a dus ca Filip să reînnoiască ostilitățile cu olandezii în 1621 într-o încercare de a aduce provinciile la masa de negocieri cu scopul de a realiza un tratat de pace favorabil intereselor globale spaniole. În ciuda acestei schimbări de politică, Filip nu pare să fi fost deosebit de belicos; de timpuriu el a menționat că moștenind un imperiu așa de mare, un război undeva în teritoriile sale era o condiție inevitabilă, [28] și a părut cu adevărat supărat atunci când a venit la putere și a văzut cât de mulți oamenii din Castilia au plătit "în sânge", pentru a sprijini războaiele predecesorilor săi regali.[29]
Anii 1620 au fost ani buni pentru politica externă spaniolă: războiul cu olandezii a mers bine, chiar dacă cu o mare cheltuială, culminând cu recucerirea orașului cheie din Breda în 1624. Totuși, până la sfârșitul deceniului, guvernul lui Filip a fost confruntat cu întrebarea dacă să acorde prioritate războiul din Flandra sau relației Spaniei cu Franța, în timpul Războiului de Succesiune Mantuan (1628-1631). Sfătuitorii lui Filip au recomandat prioritizarea războiul din Flandra, luarea de măsuri pentru a proteja drumul spaniol în Țările de Jos, dar cu costul antagonizării lui Ludovic al XIII-lea.[30] Această strategie s-a dovedit a fi un dezastru. În ciuda proaspetelor succese spaniole de la mijlocul anilor 1630 - în special, triumful guvernului lui Filip în ridicarea unei armate spaniole noi, cu care a mers în Germania pentru a învinge forțele protestante conduse de suedezi în Bătălia de la Nördlingen în 1634 — tensiunile crescând cu Franța au dus la un război inevitabil între cele două state catolice. Olivares l-a informat pe Filip că războiul care se apropia cu Franța ar fi totul sau nimic, Spania va câștiga sau va decădea.[31]
Războiul spaniolo-francez care a urmat din 1635 încoace, nu a avut un sfârșit previzibil. Succese spaniole timpurii au amenințat Parisul și chiar și după înfrângerea spaniolă la Rocroi, Spania a rămas un adversar puternic. Dar, începând cu 1640, o perioadă care a văzut revolte pe scară largă în toate teritoriile spaniole în semn de protest față de costurile în creștere ale conflictului, Spania a constatat că îi este greu să susțină războiul. Filip a reacționat la amenințarea franceză și în cele din urmă a abandonat strategia sa "mai întâi Țările de Jos"; resursele pentru armata din Flandra au fost tăiate cu sălbăticie și lupta împotriva rebelilor care sprijineau Franța a avut prima prioritate.[32]
La scurt timp după Rocroi, Filip - care acum trebuia să-și respingă favoritul, Olivares - a emis instrucțiuni către ambasadorii săi să caute un tratat de pace. Pacea de la Westfalia l-a înlocuit pe Olivares cu Luis de Haro, a rezolvat Războiul de Optzeci de ani din Țările de Jos și războaiele din Germania dar nu și conflictul cu Franța. Filip a răspuns la slăbiciunea percepută de Franța în timpul răscoalelor Frondei din 1648 de a continua lupta; personal a luat responsabilitatea pentru decizia de a începe o nouă ofensivă împotriva francezilor în Catalonia în 1651.[33] Victoria asupra Franței nu a apărut însă, și prin 1658, după pierderea Dunkerque în fața forțelor anglo-franceze, Filip era în favoarea păcii.[34] Tratatul de la Pyrenees din 1659 și căsătoria fiicei lui Filip, Maria Tereza, cu tânărul rege Ludovic al XIV-lea[35] a pus capăt în cele din urmă lungilor războaie europene.
Familie
[modificare | modificare sursă]Frați
[modificare | modificare sursă]- Ana de Austria, Regina Consoartă a Franței și a Navarei (n. 22 septembrie 1601 — d. 20 ianuarie 1666); A fost căsătorită cu Ludovic al XIII-lea al Franței cu care a avut 2 fii.
- Maria (1 Februarie 1603 – 2 Martie 1603); A murit la o lună după naștere.
- Maria Ana a Spaniei, Împărăteasă Consoartă a Sfântului Imperiu Roman (8 august 1606 – d. 13 mai 16346); S-a căsătorit cu Ferdinand al III-lea, Impărat al Sfântului Imperiu Roman cu care a avut 6 copii
- Prințul Carlos al Spaniei (15 Septembrie 1607 – 30 Iulie 1632); A murit la vârsta de 24 de ani fără moștenitori.
- Prințul Ferdinand al Austriei (Mai 1609/1610 – 9 Novembrie 1641); Cardinal și Comandant militar
- Princess Margareta a Spaniei (24 Mai 1610 – 11 Martie 1617); A murit în copilărie.
- Prințul Alonso al Spaniei (22 Septembrie 1611 – 16 Septembrie 1612); După o luna de la nașterea sa, mama lui, Regina Consoartă Margareta s-a stins din viață
Copii
[modificare | modificare sursă]Cu Elisabeta de Bourbon, fiica lui Henric al IV-lea al Franței — căsătorit în 1615 la Burgosp
- Maria Margareta a Austriei, Prințesă a Spaniei (14 August 1621 – 15 August 1621)
- Margareta Maria Catherina a Austria, Prințesă a Spaniei (25 Noiembrie 1623 – 22 Decembrie 1623)
- Maria Eugenia a Austrie, Prințesă a Spaniei (26 Noiembrie 1625– 21 Decembrie 1627)
- Isabella Maria Theresaa Austriei, Prințesă a Spaniei (31 Octombrie 1627 – 1 Noiembrie 1627)
- Baltasar Carlos, Prinț de Asturia (17 octombrie 1629 - 9 octombrie 1646). A murit de variolă.
- Francis Ferdinand a Austria, Prinț al Spaniei (n.12 Martie 1634)
- Maria Anna Mariana Antonia a Austriei, Prințesă a Spaniei ( 17 Ianuarie 1636 – 5 Decemberie 1636)
- Maria Theresa a Spaniei, Regină Consoartă a Spaniei (n. 10 septembrie 1638 – d. 30 iulie 1683); S-a căsătorit cu Ludovic al XIV-lea, Rege al Franței, și au avut 6 copii, insă doar unul a supraviețuit până după adolescență.
Cu nepoata sa, Arhiducesa Mariana Ana a Austria, Fiica lui Ferdinand al III-lea și al surori sale, Maria Ana a Spaniei, Impărăteasă Consoartă a Sfântului Imperiu Roman — în 1649
- Margareta Theresa a Spaniei, Impărăteasă Consoartă a Sfântului Imperiu Roman (12 iulie 1651 – 12 martie 1673), S-a căsătorit cu Leopold I, Împărat Roman, și a avut 4 copii.
- Maria Ambrosia de la Concepción a Austrie, Prințesă a Spaniei (1655)
- Filip Prospero al Austriei, Print de Austurias (1657–1661); Acesta se imbolnăveavă ușor datorită probabil de mariajele intre verișori din familia Hasburg.
- Ferdinand Tomas Carlos al Austrie, Prinț al Spaniei (1658–1659)
- Carol al II-lea, Rege al Spaniei (1661–1700); S-a căsătorit de doua ori dar nu a avut copii și a avea numeroase defecte din naștere.
Cu amanta sa, Actriță, María Calderón:
Arbore genealogic
[modificare | modificare sursă]Note
[modificare | modificare sursă]- ^ Kindred Britain
- ^ RKDartists, accesat în
- ^ Stevenson, p. 12.
- ^ Wedgwood, p. 495.
- ^ a b Kamen, p. 217.
- ^ Stradling, p. 84.
- ^ Robbins, p. 31.
- ^ Robbins, p. 28.
- ^ Stevenson, p. 7.
- ^ a b Kamen, p. 213-214.
- ^ Aercke, p. 139.
- ^ a b Wedgwood, p. 144.
- ^ Aercke, p. 160.
- ^ Munck, p. 52.
- ^ a b Parker, Europe in Crisis, p. 232.
- ^ Stradling, p. 8.
- ^ Elliot, The Revolt of the Catalans, p. 194.
- ^ Elliot, Richelieu and Olivares, p. 47.
- ^ Elliot, The Revolt of the Catalans, p. 526.
- ^ Elliot, Richelieu and Olivares, p. 32.
- ^ Stradling, p. 83.
- ^ Williams, p. 248.
- ^ Parker, Europe in Crisis, p. 234.
- ^ Corteguera, p. 134.
- ^ Parker, Europe in Crisis, p. 264.
- ^ Polisensky, p. 224.
- ^ Kamen, p. 228.
- ^ Kamen, Vicissitudes of a World Power, p. 156.
- ^ Fernández-Armesto, p. 144.
- ^ Mackay, p. 5.
- ^ Corteguera, p. 143.
- ^ Parker, The Army of Flanders and the Spanish Road, p. 221.
- ^ Elliot, The Revolt of the Catalans, p. 539.
- ^ Kamen, p. 222.
- ^ Ishikawa, p. 77.
Legături externe
[modificare | modificare sursă]Filip al IV-lea al Spaniei Naștere: 8 aprilie 1605 Deces: 17 septembrie 1665
| ||
| Titluri regale | ||
|---|---|---|
| Predecesor: Filip al III-lea al Spaniei |
Rege al Portugaliei 31 martie 1621 – 1 decembrie 1640 |
Succesor: Ioan IV |
| Rege al Spaniei 31 martie 1621 – 17 septembrie 1665 |
Succesor: Carol al II-lea | |
| Predecesor: Albert și Isabella Clara Eugenia |
Duce de Milano, Lothier, Brabant, Limburg și Luxembourg; Conte Palatin de Burgundia; Conte de Flandra, Hainaut și Namur 13 iulie 1621 – 17 septembrie 1665 | |
| Conte de Artois 13 iulie 1621 – 7 noiembrie 1659 |
Pierdut în favoarea Franței Tratatul de la Pyrenees | |
| Predecesor: Isabella |
Prinț de Piombino 1628–1634 |
Succesor: Niccolò I |
| Titluri regale | ||
| Predecesor: Filip |
Prinț de Asturia 1605–1621 |
Succesor: Baltasar Carlos |
| Predecesor: Anna |
Prinț de Portugalia 1605–1621 | |
- Decese în 1665
- Decese pe 17 septembrie
- Nașteri în 1605
- Regi ai Spaniei
- Regi ai Portugaliei
- Regi ai Siciliei
- Prinți de Asturia
- Prinți ai Spaniei
- Prinți portughezi
- Duci de Luxemburg
- Duci de Milano
- Conți de Flandra
- Conți de Hainaut
- Oameni din Valladolid
- Cavaleri ai Lânii de Aur
- Italieni din secolul al XVII-lea
- Personalități ale Războiului de Treizeci de Ani